Epilogul celor 20 de ani...

         Am incetat sa visez odata cu firele incaruntite. Sunt aici. Sus daca ma vad din trecut, jos daca ma vad din viitor.
       

         Fericita? Nu cred ca voi cunoaste vreodata starea asta in profunzimea ei. Nu sunt implinita, nu sunt eu. Am renuntat la parti din mine ca sa traiesc aici. Imi e dor de mine.
Cred ca in fiecare etapa a vietii mele am trecut prin asta, prin dorul de mine. A trebuit sa ma sculptez in functie de dorintele si nevoile celor din jur si treptat m-am dezbracat de mine. De adevarata eu. Sunt un cumul de priviri si fapte, de imbratisari si lacrimi..ale altora stranse in mine. Ale mele le-am lasat acasa.
        Ma regasesc bucatica cu bucatica in fiecare lucru pus aiurea prin casa. As vrea sa le adun si sa le imbin ca un puzzle, sa ma reconstruiesc din ele. Nu mai pot. Nimeni nu mai poate. Toti ne-am lasat undeva aruncati. Pe birou, in sertar, in biblioteca, in dulap, acolo unde am copilarit si am crescut, si de unde am plecat.
Peste cativa ani imi va fi dor de mine cea de acum, si asa voi crede ca trebuie sa fiu. Nu trebuie sa fim nicicum, nicicand, trebuie sa fim si atat.