Da chiar despre ea, nu cred că interesează prea mult pe cineva subiectul acesta, dar totuși o să scriu. Să încep cu începutul...sau cu sfârșitul? Oricum nu are sens, viața ei este atât de amestecată, încât nu cred că se supără pe mine că o să-i încurc destinul prin literele mele stupide.
S-a descoperit ca “femeie” într-o dimineață, de mai( de ce mai? pentru că e luna în care m-am născut eu și e destul de frumoasă, nu cred că o deranjează chestia asta, oricum luna mai place oricui, așa prefer să cred)...bine nu chiar...era aproape amiază, asta pentru că adora să înoate prin valurile albe ale cearșafului, răsfățându-și trupul gâdilat de razele soarelui ce îi desenau primul surâs în acea zi.
Ușor s-a ridicat din pat și s-a îndreptat spre oglindă. Spera să vadă ceva uimitor, dar dezamăgită m-a văzut pe mine. A răsuflat greu, pașii voind să o conducă spre...nu știu..undeva. Privirile i-au rămas totuși câteva clipe în ochii mei. S-a uitat speriată la mine pipăindu-se.
"Oare când m-am schimbat...oare când? am un suflet de copil, dar...ochii ăștia când au absorbit atâta profunzime și o tentă de vulgaritate. Conturul lor este mai vizibil, mai ucigător, căpătând ușor forma unei migdale țesută în genele grele ce umbresc irisul. Buzele...buzele pline ascund totuși gura micuță a Ancuțicăi...poate ăsta e singurul lucru care a mai rămas din Ancuța. Gura mică și dinții, da dinții ăia anapoda, dar totuși simpatizați de toată lumea. Îmi aminteam că aveam părul drept, scurt. Când au apărut pletele astea voluminoase ce-mi mângâie umerii prin mătăsoasa lor atingere? Corpul e de nerecunoscut...Sânii, șoldurile, fesele, coapsele au căpătat rotunjimi ispititoare, iar mersul seamănă cu cel al pisicuței, nu cu cel al robotului de care mama era îndrăgostită." Zâmbește..." Și zâmbetul ce frumos se îmbină cu tot, și uite citesc în gropița din colțul gurii copilăria mea. Acolo a fost dintotdeauna și în ea se vor regăsi mulți...Mda s-a dus Ancuța..acum înțeleg de ce toată lumea începuse să mă strige Anca."
Să vorbim despre sufletul ei. Destul de complicat. De la o vreme își pusese un lacăt acolo și pe fiecare zi își schimba combinațiile cifrului. Câteodată ea, câteodată automat. Înota pe cer în fiecare zi, împiedicându-se de nori și ajungea să vadă cum apa arde și focul sângerează. Și tot se întreba de ce nimeni nu o înțelege. Câteodată se arăta puternică, dar greșea , pentru că oamenii știind-o așa credeau că e normal să o lovească mereu. Își rupea gânduri din ea și le lipea de foi, simțindu-se iubită pentru fiecare cuvânt scris, iar când avea îndoieli dansa. Și-a dat seama prea târziu că nu tot ce strălucește e aur și se întreba cum poate păstra fericirea? Îi venea să îngenucheze în revărsarea ploii ei, să-i adune stropii și să-i coase în dantela hainei destinului pentru că îi părea că zilele frumoase se topesc, iar cele urâte îngheață...
Am cunoscut-o si eu pe Ancuta.. am luat si eu parte la initierea acelui boboc de trandafir.. intr-un fel ma simt vinovata pentru ca am contribuit la maturizarea ei, intr-altul sunt fericia pentru ca am reusit s-o ajut sa mai coboare o treapta unele persoane, de pe piedestalul pe care le asezase.. stiu, nu i-am fost alaturi in cele mai grele momente, poate n-am fost cu ea cand a ras sau a plans, s-o facem impreuna, dar intotdeauna i-am simtit sufletul, fie prea plin de iubire, fie prea plin de durere.. Ancuta era mereu acolo pentru tine.. nu neg si noua personalitate pe care inca si-o descopera e gata sa fie acolo pentru tine, desi o ascunde in spatele eului de care toti avem nevoie, insa cu alta voce in suflet.. poate ca asta ii e maturizarea, poate ca am ajutat-o si i-am subliniat subtire, ca firul de par, personalitatea pe care voia sa si-o dezgoleasca, dar ii era teama.. teama? da teama, teama sa nu greseasca, sa nu fie judecata.. Ancuta avea sufletul tesut cu o panza de paianjen in care nimeni nu mai patrunsase, m-am decis sa intru eu.. sa desprind fiecare particica, fiecare alb ce-o inconjura pentru a-si arata adevarata fata.. sa nu intelegeti ca Ancuta era fatarica.. nu, ea nu cunostea legile obscure al lumii, ea nu stia decat dulceata, sufletul ei nu era decat un glob roz umplut cu nimicuri, nimicuri pentru voi, comori pentru ea.. cu toate astea, cu toate ca era ranita, ca i se infigeau zilnic in inimca cutite ce-i lasau rani adanci, voi uitati, ea nu.. insa va ierta.. Anca de astazi si-a pus gratar inimii pentru a nu mai intra nimeni acolo, pentru a nu i se mai cuibari niciun sentiment si nicio persoana.. nu este rece, a invatat doar ca trebuie sa se comporte altfel..
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
RăspundețiȘtergereAcest comentariu a fost eliminat de autor.
RăspundețiȘtergereNu e nimic de luat usor, suntem prieteni si e foarte bine, acum depinde de tine cat de mult... Depinde "micutzo"
RăspundețiȘtergere"Să o luăm ușor" mă refeream la filozofia asta care tot izbucnește din noi:)). Să nu ne mai complicăm atât. Sper să ma înțelegi.
RăspundețiȘtergere