Regăsirea

"Mă durea. Mă durea că pierdusem. E trist să fii înfrânt. Crezusem cu toată ființa că o să câștig. Le-am zis că sunt bine. Dar nu eram. Simțeam cum tot orgoliul meu se spulbera în sclipirea parșivă, din ochii lor, care mirosea a bucurie. Ei erau prietenii mei."
Când stau acum și mă gândesc la toate acele vremuri mă simt ca și cum aș bea un cocktail făcut din bere ieftină, vin roșu, vodka, tequila și apă minerală. Amestecat gust! Greu de suportat. Trebuie să fii tare să-i reziști. Așa sunt toate amintirile de acolo...cel puțin dacă le amesteci și le dai repede pe gât.
De multe ori am vrut să scriu. Dar niciodată nu găseam în mine ce voiau alții să citească.  Scriam trei rânduri și renunțam. Nici acum nu înțeleg restul scrisului. Cine ar vrea să citească viața "cuiva plictisit". Pentru că eu sunt o cineva ”plictisită”. Dar apoi mă gândesc la vocile care mă bat la cap să scriu. Nu, nu sunt nebună. Sunt prietenele mele, puținele care mai au încredere în mine. Dar revenind la cei care vor citi. Poate într-o oarecare măsură, dintr-o oarecare circumstanță viețile ni se aseamănă. Poate am trecut prin aceleaşi parc sau poate am privit cu aceeași ochi persoana iubită. Eh, astea sunt lucruri care ne leagă și lucruri care te vor face să te regăsești printre aceste rânduri. Poate vei simți că sunt scrise chiar de tine, chiar de genele care au citit în iris locurile văzute și zâmbetul primei iubiri.
Am scris prima pagină de zece ori. Prima pagină se scrie mult. Cred că poți să faci un roman numai din prima pagină. O mie de prima pagină. Zece mii de prima pagină. Dar toate diferite, Scrise în alt parfum. Hm, tocmai mi-am dat o idee interesantă de a crea un roman. Poate nu o să termin ce scriu aici și o să le adun pe toate. E mai frumos când lucrurile par să nu aibă sfârșit. Te bucuri de ele din plin tot timpul, apoi le pierzi brusc. Nu e ca și cum le-ai măsura, porționa și compătimi. Îți oferă pur și simplu impresia că sunt pentru totdeauna. Și când nu le mai ai e ca și cum nu le-ai avut niciodată. Nu le regreți.
Mă gândesc însă cum ar fi prima pagină de pe ultima pagină a romanului. O să precizez ceva de vreun sfârșit? Sau voi scrie pur și simplu ca pe prima pagină a unei cărți?
...
Fotografii

Marea este cea mai puternică aromă a vieții. Cel puțin a vieții mele. Când o privesc, stau și mă gândesc cum ar fi să o las să pătrundă în mine. Valurile ei să-mi curețe plămânii. Sarea să-mi usuce inima. Amărăciunea algelor să-mi otrăvească organele. Și să rămân doar spirit. Să pot să mă înving! Dar nu e așa ușor. Și asta ar fi trișare. Dacă sunt atât de tare precum m-am crezut ar trebui să îndur.
Nu ai fost acolo cu mine. De fapt nu era nimeni. Plaja era goală. Eram dezbrăcată și îmi era frig. Stăteam și priveam marea. Acum o văd ca prin vis. Eram atât de...eu. Mă gândeam la tot ce va urma. Ce greu va fi anul ăsta. Știam că am nevoie de provizii în amintiri, de asta o sorbeam atât de tare! Pentru că în iarnă voi vrea să evadez într-un loc pustiu și cald. Chiar dacă briza îmi va trezi toți porii.
Eu sunt de părere că locurile vizitate ar trebui fotografiate în cuvinte și nu în fotografii. În felul ăsta pot defini mirosurile ude și parfumate, culorile roșiatice ale unui apus perfect pe care blitzul le strică, nisipul fin și cald de sub tălpi, stările pe care le ai atunci. O poză ți-ar arăta doar linii. Linii curbe, drepte, frânte și culori falsificate. Dar doar fotografia din cuvinte te va face să retrăiești complet momentul!