Locul viselor neîmplinite, 07 noiembrie 2011
Amicule,
Astăzi te-am văzut râzând. Ciudat! Spre deosebire de celelalte dăți, când, un simplu zâmbet în colțul buzelor tale catifelate devenea un pumnal ascuțit în praf de diamant, ce-mi străpungea inima, astăzi zâmbeam și eu. Brusc, din mintea mea dispărea acea gelozie naivă, cum că tu ești fericit, iar eu port povara dragostei neîmpărtășite, ce pe fiecare zi se îngreuna cu un strop de indiferență.
Aveam o stare stranie...Îndrăzneam...Îndrăzneam să mă iubesc pe mine! Mâinile mele au smuls din galeria cerului perdeaua aceea întunecată prin care eu priveam viața. Mototolind-o și arzând-o în flăcări imense am reușit să împrăști cenușa în fiecare moment deosebit al vieții mele. Nu aveai idee cât de strălucitoare îmi păreau clipele de fericire pe lângă cărbunii arși în zbuciumul infernal al pașilor tăi, care, cu sau fără voie, m-au ocolit dintotdeauna.
Așa am descoperit cât de frumoasă este viața mea, cât de mult îți iubesc acel zâmbet nevinovat, care, prin comparație cu al meu, tinde să devină minuscul.
Ți-am privit ochii, în care altă dată regăseam chinurile iadului. Templul destinului meu se dărâma cu fiecare privire a ta, iar eu, neputincioasă, încercam să-mi reconstruiesc măcar o căsuță din acele ruine, pentru a-mi realiza un echilibru cât de mic între starea mea interioară și exterior, dar sub fiecare cărămidă găseam câte o întrebare fără răspuns și totul se spulbera. Dar...astăzi este diferit...astăzi mă trezesc dintr-un coșmar, unde tu îmi ești amic, nu mai ești zeul inimii mele. Nu ai idee cât de minunat este acest vis...
Păcat că este doar un vis, iar inima mea trezindu-se, se apleacă iar la picioarele tale...Oare când îmi vei reda libertatea? Când aripile mele vor prinde contur? Când se va îndeplini acest vis "amicule"? Poate niciodată...sau poate chiar de mâine...
Scris în zbucium, Anca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu